Miturile propagandei sovietice // “Victoria” Armatei Roșii în războiul împotriva Finlandei

Propaganda sovietică  a vorbit copios despre măreața victorie a Armatei Roșii în războiul sovieto –finlandez din 1939-1940. Nu se cunoaște bine nici până astăzi ce-a fost în capul lui Stalin când,  la doar trei luni după începerea celui de al Doilea Război Mondial, a decis să atace Finlanda. Unii experți insistă pe ideea că sângerosul lider de la Kremlin ar fi considerat oportun momentul refacerii fostului Imperiu Rus. Astfel, după invadarea Poloniei, împărțită cu  Germania lui Hitler, venise rândul unei alte piese componente – a Finlandei. Alți istorici consideră că, prin declanșarea acestui război, URSS vroia să-și pună în siguranță frontiera de nord în eventualitatea unei intrevenții militare.

Ambele state au intrat în război, făcând calacule grește: Finlanda nu credea că URSS se va aventura în acest conflict militar, fiind nepregătită, iar Stalin a crezut că Armata Roșie va zdrobi rapid pe filandezi și va ocupa întreaga Finlandă, neașteptându-se la o asemenea rezistență a armatei și poporului finlandez.
Pe lângă toate, URSS semnase  cu Finlanda în 1932 un tratat de non-agresiune. Dar când i-a oprit aceasta pe ruși (vezi mai noile isprăvi ale lui Putin). Cum Uniunea Sovietică se erija în ipostaza unei țări “iubitoare de pace”, s-a decis ca Finlanda să apară în calitate de agresor. În acest scop, a fost pusă la cale o provocare. Astfel, la 26 noiembrie 1939 o bază militară sovietică de lângă Mainila a fost atacată, chipurile, de trupele filandeze, în urma acestui incident fiind omorâți câțiva soldați sovietici. Astăzi se știe că, de fapt, la mijloc a fost o provocare realizată de NKVD. Molotov  a cerut ca armata  finlandeză să se retragă de la graniţă. La 28 octombrie, același Molotov a anunţat că URSS denunţă tratatul cu Finlanda, iar după nici 48 de ore, Districtul Militar Leningrad a primit ordinul să atace, la orele 00:15, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie Finlanda. Propaganda sovietică a început să promoveze ideea unui război de eliberare a filandezilor de sub jugul explotatorilor autohtoni. Comandantul Armatei a 7, Kiril Merețkov, afirma: „Mergem în Finlanda nu drept combatanţi, mergem ca prieteni şi ca eliberatori, să scăpăm poporul finlandez din ghearele capitaliştilor şi moşierilor. Noi nu suntem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkko, care împresoară poporul finlandez şi provoacă războiul cu Uniunea Sovietică”.
Stalin s-a bazat pe numărul impresionant al soldaţilor Armatei Roşii şi pe superioritatea armamentului de care aceştia dispuneau (de comparat:450 000 de soldaţi sovietici împotriva a puţin peste 250 000 de soldaţi finlandezi). Nu a fost  luat în calcul însă, că Armata Roșie era slăbită după epurările din 1937 -1938, când au fost omorâţi, arestaţi sau demişi-în timpul represiunii orchestrate de Stalin – aproape 40 000 de comandanţi de armată şi până la 3000 de comandanţi de nave. Astfel, lipsa de experienţă a ofiţerilor de comandă şi instituirea unui aprig control politic de la Kremlin aveau să fie decisive pentru sovietici în eșecul din  Războiul de iarnă.
Stalin considera necesar că efortul militar trebuie dublat şi de unul politic, care să contribuie la câştigarea simpatiei masei populare finlandeze, astfel încât a recurs la crearea unui guvern „popular democratic”, sub conducerea lui Otto Wille Kuusinen, la Terijoki (Zelenogorsk), o localitate de graniţă ocupată de sovietici. La începutul lunii decembrie 1939, Veacselav Molotov a semnat cu nou-înfiinţata Republică Democrată Finlandeză un pact de prietenie, prin care Uniunea Sovietică primea un teritoriu din istmul Karelian însumând 4.000 km2, concesionarea peninsulei Hangö şi cedarea insulelelor din Golful Finlandei. Republica Democrată Finlandeză trebuia să adopte modelul sovietic şi să acţioneze la ordinele Moscovei.
Având în vedere că încercările iniţiale repetate ale armatelor conduse de  Kliment Voroşilov de a trece peste Linia Mannerheim au cunoscut un eşec umilitor, Stalin începuse, încă de la jumătatea lunii decembrie, să fie îngrijorat, „chiar furios”, îşi aminteşte Hruşciov. În ianuarie 1940, Voroşilov a fost înlocuit cu Şapoşnikov, Comandantul Statului Major al Armatei Roşii.
Douăzeci şi trei de divizii, echipate cu o artilerie şi tancuri moderne ale Armatei Roșii au atacat cele  nouă divizii finlandeze din Istmul Karelian și, după trei zile de lupte crâncene, Linia Mannerheim a fost străpunsă. Armata finlandeză, slăbită şi lipsită de resursele financiare necesare, a trebuit să accepte victoria trupelor sovietice.
În consecință, În doar patru luni de război, Armata  Roșie a suferit pierderi uriaşe. Unul dintre generalii sovietici a remarcat cu amărăciune că Armata Roşie „a cucerit suficient teritoriu pentru a ne îngropa morţii„. Pierderile estimate variază mult — de la 48.000 de morţi sau dispăruţi în acţiune, aşa cum au afirmat autorităţile sovietice imediat după încheierea războiului, până la 270.000, conform afirmaţiilor lui Nikita Hruşciov .